Poveste despre stanca Detunatei PDF Print E-mail

În vremuri îndepărtate, pe-aici nu erau locuri pline de linişte ca acum. Acum se-aude numai freamătul vîntului şi tălăngile de la grumazul vitelor, dar în acele timpuri erau pe-aici lupte crâncene şi întunecate.
Spun bătrânii că mulţi or vrut să pună stăpânire pe munţii noştri: zânele şi căpcăunii şi turcii şi grofii unguri şi nimica n-or izbândit.

 

Am rămas aicea noi iar alţii or rămas numa-n poveşti şi-n urmele din piatră. Şi despre alţii nu se mai ştie nimic. Or trecut ca şi când nici n-ar fi fost spre calea fără întoarcere a celeilalte lumi.
În vremurile vechi de la-nceputul lumii, puterea mare şi patimă de-a domni şi de-a stăpâni pe pământ or avut căpcăunii cu ochi în frunte şi urieşii şi zânele.
Oamenii încă nu i-o fost înfiripat Dumnezeu, i-o ivit mai pe urmă, dac-o văzut Drăguţu’, că locuitorii vechi ai pământului nu-s vernici a-l stăpâni.
Din vremurile acelea or rămas în satul nostru două trupuri de uriaşi împietriţi la care le spunem „Detunata goală” şi „Detunata flocoasă” de când o tunat Dumnezeu şi le-o încremenit. Detunata goală se poate vedea de departe dar cea din urmă va-ghiţi-o curând pădurea.
Vorbesc bătrânii că trăia pe-atunci un uriaş voinic, mândru la făptură cum nu se mai văzuse. Odată, cum umbla el la vânătoare, l-a apucat noaptea şi a rămas la adăpostul sihlei de brad de pe deal.
Când luna si-a aşternut lumina peste munţi, cum sta el, aşa, obosit şi plin de gânduri, lângă focul ce prindea să se stingă, a văzut răsărind lângă el, ca din pământ, făptura unei zâne. Ea nu l-a alungat ci i-a vorbit cu glas blând:
- Să nu te temi, rămâi aici! Voi sta de veghe şi n-are să ţi se întâmple nimic rău! Pesemne era zâna pădurii noastre, căci înainte, toate izvoarele şi hăţişurile codrilor aveau pe cineva care să le ocrotească.
Între ei s-a născut o iubire curată, căci uriaşul era foarte tânăr şi nu întâlnise până atunci încă o zână, iar zânei nu-i plăcea deloc singurătatea. Deşi zânele şi uriaşii se aflau pe-atunci în mare duşmănie, cei doi s-au iubit de cum s-au văzut. Zânei i-a fost întâi teamă, căci el avea putere multă şi ar fi putut-o nimici, dar şi ea avea puterea de a-l amăgi la fel de mare.
De-atunci uriaşul şi zăna au rămas împreună şi au descoperit iubirea şi puterea ei fără seamăn. Zvonul despre această neobişnuită însoţire s-a întins până departe şi a ajuns chiar la urechile uriaşilor ce clocoteau de furie.
Bătrânul uriaş a plecat în căutarea fiului său, gândind să-i despartă şi întâlnind fata pe poteca pădurii a străpuns-o cu sabia. În clipa vecină, a căzut fulgerat de pumnalul fiului său.
Peste munţi s-a abătut nenorocirea. Liniştea s-a risipit. A zburat ca o pasăre speriată. Cumplit lucru este să ucizi! Au hohotit duhurile răului. Dumnezeu Însuşi s-a cutremurat şi a hotărât că venise vremea ca uriaşii să piară.
A trimis atunci Dumnezeu îngeri cu săbii de foc şi uriaşii au fost ucişi şi apoi împietriţi. Astfel a fost nimicită o parte din rău. Au tresăltat în vadurile lor apele, s-a despicat pământul ca la moartea lui Iisus, iar ca pildă pentru locuitorii noi ai pământului, a rămas bătrânul uriaş preschimbat în piatră, aşa cum se găsea, ghemuit în durerile morţii.
Tânărul său fiu a rămas împietrit în picioare, cu fata în braţe, cu ochii în lacrimi, cu privirea către Dumnezeu. Cei doi îndrăgostiţi s-au prefăcut în piatră nedespărţiţi pentru totdeauna.
Pietrele mai sunt şi azi în acelaşi loc, doar că de-atâta amar de vreme, în jurul lor a crescut pădurea. Le macină zăpezile şi gerul şi-n verile dogorâtoare căldurile.
Câteodată se-abat asupra lor trăznete… Ca să ajungi la trupul lor de piatră, trebuie să străbaţi de la casa Fefeleagăi, văi şi poieni şi pâlcuri de păduri, dar merită să stărui ca să răzbeşti, căci în faţa lor te cutremuri.
A rămas ceva, ca o apăsare din vremea împietririi lor, ca un regret sau ca un strigăt de durere. Te copleşeşte întreaga măreţie a durerii, măreţia iubirii ne-nvinse de moarte.
Din vreme-n vreme, din trupul de piatră al tânărului uriaş din umeri şi braţe se desprind coloane de piatră şi cad. Până departe s-aude trosnetul pietrelor şi-atunci oamenii îşi amintesc întâmplarea veche şi se tem. Cum să nu te temi de mânia uriaşilor, când stai în calea iubirii lor şi când ştii că trece o vreme şi se vor trezi…
Hărăstăşan Alin clasa a VII-a B