Poveste cu stuparul de la Mogos PDF Print E-mail

Era la noi în sat pe vremea când eu eram copilă un om de care am ţânut frică până târziu, când m-am ridicat mărişoară. Era un bătrânuţ slab, ce trăia singur, ca un pustnic, căci nevasta i-a murit şi copiii i s-au împrăştiat prin lume.
Avea o casă mică, bătrânească, coperită cu paie, lângă pădure. Când făceam câte-o boacănă, mama şi tata tot cu el mă speriau, că spuneau că ştie el ceva să facă, de scoate el dracii şi din oameni şi din copii, cât ar fi ei de bicisnici.
Multă vreme am purtat frica lui, până am apucat a-l cunoaşte, că de departe părea aspru şi sălbăticit, dar altfel era om blând, mâncat de năcazuri molcom la fire şi nu era defel om rău.
El era stupar şi spuneau oamenii că ştia face un fel de rugăciuni sau de vrăji, ce şiu cum, de nimeni nu se putea apropia de casa lui să-i ieie ceva, că lucrurile îi erau păzite de puterea rugăciunii, către Dumnezeu, ori cătră ăl rău, asta n-aqş putea spune.
Lui i s-o dus vestea de la o întâmplare, care pe vremea copilăriei mele o ştia întreg satul: Era la noi un feciora; ca de vreo 17-18 ani, Vasilică, de care nu putea ascunde nimeni nimic, că el avea darul de îmblânzea câinii şi cât n-ar fi fost de răi, îndată i se gudurau la picioare şi dădeau din coadă şi ştiindu-şi darul făcea Vasilică fel de fel de pozne, că pe-atuncea nu furau pe la munte oamenii, dar câte o glumă mai făceau: îi ascundeau omului jugul de la car su îi mutau vreun lucru prin curte, ca să aibă de ce râde când se mai întâlneau.
Când plecau oamenii la lucru casele rămâneau descuiate şi nu intra nimeni dacă vedea pusă mătura dinaintea uşii, că ştia că omu-i ndus de-acasă.
Cineva din sat l-o învăâat pe Vasilică să meargă noaptea la bătrânul ăsta de care am pomenit şi să-i ieie un stup cu miere. S-o dus ficioraşu după ce s-o înnoptat şi o intrat într-un fel de pivniţă unde ştia că şâne stupii, că aşa erau zidite casele mai vechi. O luat o coşniţă, că mai demult nu erau stupi cu lăzi, ca acuma, erau stupi făcuţi dintr-un coş de nuiele lipit cu meal.
Cum o făcut, cum nu, nimeni nu ştie, că după ce o cuprins-o în braţe, aşa o stare l-o apucat de n-o mai putut ieşi cu ea afară. Tătă noaptea o stat cu ea în braţe şi s-o zbătut să iasă din adăpostul unde erau stupii da’ n-o mai putut. Spuneau oamenii că să învârtea roată într-un loc şi numa nu afla pe unde o intrat, ca să poată ieşi şi să să ducă-n treabă-şi.
Îndată ce s-o făcut ziuă, bătrânu’ o ieşit din casă şi l-o strâgat:
−Acuma hai afară, Vasile, că o răsărit soarele şi poţi vini, că nimnic nu te-a mai opri!
O ieşit Vasile ruşinat şi obosit, înfricoşat şi plin de frig. Nici grai nu mai avea. O ieşit cu coşniţa-n braţă, că jos n-o putut-o lăsa. Moşu l-o poftit în casă, l-o aşezat la masă, i-o dat cum să dădea la noi un păhăruţ de vinars, o bucată de brânză, slănină şi ceapă şi după ce-o prânzât i-o dat şi un fagure de miere.
L-o mâncat copilu’ da’ ţânea ochii-n pământ de ruşine şi după ce-o mulţumit s-o rugat de iertare:
−Iartă-mă, baciu Pavele, că nu mai fac, câte zâle-oi avea!
−Te iert, Vasilică, da altu’, când ţi-i dor de miere să ceri, că ţi-oi da, nu-ncerca să mai iei, că de nu beram acasă puteai păţi şi mai rău…, mai bine cere!
Cum o făcut bătrânu nu ştiu, da’ ţineau pe vremea copilăriei mele oamenii cu tăţi frica lui şi n-ar mai fi încercat nime’ să facă vreo glumă cu el, Doamne, fereşte!

Povestea am aflat-o de la Toriţa (Victoria) Nemeş din Teiuş, originară din Mogoş.