Personalitati
Martin Opitz, profesor in Transilvania PDF Print E-mail
Personalitati

La începutul anului 1622, principele protestant al Transilvaniei, Gabriel Bethlen, îi cerea ducelui de Silezia să-i trimită în Transilvania patru profesori care să predea la şcoala nou înfiinţată pe lângă curtea din Alba-Iulia. Răspunsul ducelui, trimis în data de 14 mai 1622, recomandă doi profesori, pe iluştrii Exmer şi Kirschner, un instructor, Iacob Copius, pe Ioan Origanus, nepot al unui cunoscut matematician şi pe Martin Opitz despre care spune că este laureat al Universităţii din Heidelberg reîntors acum dintr-o călătorie din Dania. Dintre cei patru învăţaţi, numai Martin Opitz va ajunge în Transilvania şi va preda la Colegiul din Alba Iulia, lăcaş de învăţătură ce va deveni prima piatră de temelie a Universităţii din Cluj.

Nu vom intra în detaliile acestei perioade transilvane care va marca pentru totdeauna traiectoria intelectuală a tânărului Martin Opitz. Se ştie că, în anul 1622, când ajunge la Cluj, Martin Opitz era un tânăr intelectual protestant care voia să unifice ritmul poeziei clasice cu ritmul natural al limbii germane. La numai nouăsprezece ani publicase prima sa compoziţie în latină, Strenarum Libellus, iar un an mai târziu redactează o apologie în favoarea folosirii limbii germane în operele literare. În Danemarca fiind, adăpostit de colegul Hamilton în faţa trupelor spaniole care invadaseră Germania cu scopul reinstaurării catolicismului, traduce în limba germană din olandeză, Imnul lui Daniel Hensius, Lobgesang Jesu Christi.

Pe lângă interesul său în teoretizarea unei ars poetica adaptate limbii germane aflate la începuturile ei literare Martin Opitz se dovedeşte a fi un neobosit căutător al inscripţiilor epigrafice.
Fericit că ajunge pe meleagurile unde poetul Ovidiu fusese exilat, Martin Opitz se va apleca asupra studiului vechilor inscripţii romane din Ţara Valahilor, adunând material pentru o lucrare vastă cu titlul Dacia Antiqua. Poemul Zlatna din care redăm un fragment cuprinde 583 de versuri şi a fost publicat pentru prima dată în paginile ziarului Tribuna din Sibiu, în anul 1885.

 

ZLATNA de Martin Opitz

traducere liberă de George Coşbuc (fragment)

 

Ca o filomelă, ce scapă din prinsoare
În tainic neastâmpăr se-nalţă pe-aripioare
Şi-n vânt cu dor pluteşte, se leagănă mereu,
Cântând de libertate: astfel acuma eu,
Lăsând de o parte praful din şcoală, mă grăbesc
Afară din cetate, în aer câmpenesc,
Să mai răsuflu liber şi să petrec în pace
Şi-odihnă o zi sau două. Ah, mult la sate-mi place!
Dar nici un loc în lume nu mi-a surâs mai blând,
Ca Zlatna; nici nu se poate să-mi placă oarecând
Vr-un loc ca satul vostru, amice mult iubite,
Căci zilele-s pe acolo, atât de liniştite!

 

Şi-afară de aceasta oameni ca voi nu poţi afla
Per longum et per latum d-ai căuta
Chiar numele de Zlatna arată şi ne spune
Proprietatea voastră şi a voastră ocupaţiune:
Căci „Zlato” înseamnă aur sârbeşte şi de-aci
„Opidul” plin de-avere, numirea şi-o primi
Romanii cunoscură acest pământ; poporul
Ăstul în multe rânduri călcat-a teritoriul
Daciei, mai-nainte de-a fi colonizat.
El tot cele mai bune pământuri le-a căutat
Aceasta ni-o spune faimoasa capitală
Ce astăzi stă pe locul, pe-unde odat cu fală
Sta Apulum, ca soră a cetăţii Sarmiz; ea
Stă-n pace încă întreagă, sub mâna sorţii grea.
Şi Turda ni-o spune acea Turdă, care
Din minele-i avute ne-oferă atâta sare.

 

Dar mai iubit e locul, pe care stă zidit
Opidul Zlatna: aici Traian a biruit
Pe Decebal şi câmpul de luptă se numeşte
Chiar pănă-n ziua de astăzi: „Câmpia lui Traian”.
(De cumva-i chiar acela, de care s-aminteşte
În carte poporului roman…),
Aproape stă Vulcanul, un munte nalt, pe care
Poporu vechiu adesea mergea la închinare,
Mergea să implore mila acelui zeu urât
Şi şchiop, ce fuse faur la zei. Am auzit
A muntelui poveste. Mai mulţi ţărani odată
Suind pe munte aflară o stâncă şi gravată
Pe stâncă şi o frază cu vorbe latineşti:
„Sub mine-i o comoară, pe care de voieşti
Ca să o ai, atunci răstoarnă-mă!” S-apucă
Ţăranii deci la lucru, căci n-ar vrea să se ducă
Lăsând comoara acolo. În fine au isbutit
Pe cealaltă parte a stâncii au zărit
Scris iarăşi latineşte: „Am stat destul, în fine
Scutită de furtună, de ploi, dar rândul vine
Ca cealaltă parte să stea la adăpost.
Vă mulţumesc în urmă, c-aşa de buni aţi fost
De v-aţi trudit cu mine!” Ce grea, ah ce grea înşelare!
Aproape stă aici şi locul, cel pe care
Cetatea Petrodava cu fală se-ntindea:
Ruine vechi şi triste au mai rămas din ea
Şi printre ziduri, case de oameni, îngrădite
Cu gard de spini. Acolo sunt pietrile scobite
Şi poartă vechi inscripţii, pe piepturile lor
Atât de scumpe mie. Oh nobile popor!
Etern respect se cade bărbaţilor cu minte,
De care destui avuta-i şi ai, ca mai-nainte.

 

Ştiut-ai tu că-n lume tot omul e dator
Să-şi dea seama de fapte! Ca umbra se topeşte
Şi omule şi-ale sale şi totul se fineşte:
Dar tot ce-i scris rămâne: deaceia putem şti
Şi azi cine-n provincia colonilor domni.
Cetim azi saturninii, cetim cumcă Gemel
Zidi o scaldă ntocmai ca-n Roma – Afar de el
Ştim pe Scaurinii, pe Sirii, pe Frontonii,
Pe Statii, pe Lupii, apoi Senecionii,
Pe Marcus Ulpius, care şi Hermion numit
Aceste băi de aur odată le-a domnit,
Şi a căruia cenuşe la Roma transportată,
Din mila împărătească şi acolo fu îngropată.

 

Se pot afla pe aicia chiar mici inscripţiuni,
Pe care nici timpul, nici soare, nici furtuni,
Nici ploi, nici veacuri grele, nici seceta cumplită,,
Nu le-a stricat: se pare că cerul le evită.
Acum dormiţi sub glie, bărbaţilor eroi,
Lăsând să povestească şi pietrile de voi.
Pe a voastre reci morminte azi florile s-arată
Şi-ornează glia scumpă, precum doriaţi odată!
De câte ori cu jale pe-acolo se pribegesc
Şi văd aici morminte, iar dincolo zăresc
Vre o urnă cu cenuşe eroică, îmi vine
Să plâng şi cu durere mă-ntreb însumi pe mine:
Ce-nseamnă oare-n lume să suferi şi să plângi
Să rabzi, să rabzi atâtea chinuri şi-n urmă să te stingi?
Soseşte cruda moarte. Averea-ţi adunată
Şi aurul rămâne eredelui mâhnit;
Mâhnit, fiindcă moartea atât a zăbovit,
În drumul ei. O moarte grabnică ce-ţi doreşte
Eredele şi singur îţi sapă al tău mormânt.
Tot ce-i pământ se schimbă cu încetul în pământ,
Dar partea cea mai bună, etern, etern trăieşte:
De aceea al vostru nume şi azi se pomeneşte,

 

Cu pietate – Oh, dacă voi fi sănătos, vreu
În viitor, tot astfel, să fac, să fac şi eu
Pentru viteji, acea ce averea nu poate:
Voiu scrie a doua oară acele nume toate
Cari astăzi zac în piatră, de nou le voiu grava
Încât nici vânt, nici ploaie, nici fulger n-ar strica
Nimic, precum nici Goţii, cu oastea inamică
Cu furia barbară nu v-au stricat nimică.
Acest popor străbate prin Asia luptând
Şi-o tărâie-n catene, supune apoi pe rând
Pe Greci, pe Traci, şi-un urmă în Dacia seculară –
A Romei cea mai scumpă şi mai frumoasă ţară –
Străbat şi aruncă-n lanţuri pe fii ei iubiţi..
Dar ce-i mai mult, Attila cu coardele-i de Schiţi
Omoară făr de milă şi peste voi domneşte
Ba Slavul vă înconjoară şi-n pieptu vă loveşte!
Şi totuşi limba voastră prin timpi s-a strecurat
Întreagă încât cu dreptul e lucru mirat.
Italia chiar este departe de tulpină
Şi-ntocmai Esperida şi Galia vecină:
Pe cât de puţin ele cu Roma se unesc,
Pe atât de mult e unit poporul românesc.

 

În fiece colibă cu paie acoperită
Un sânge nobil spune, că limba moştenită
Şi azi e tot aceiaşi, că datinele sunt
Păstrate cu credinţă, c-al vostru mbrăcământ
Şi jocul chiar e martor c-aveţi tulpină veche
Un joc care-n frumuseţe abia-şi află pereche;
Acum se face-o horă, acum se desparte,
Acum păşesc cu toţii, de mână prinşi, spre-o parte,
Acum spre cealaltă; se-nchină, fac ocol
Dintrânşii fiecare e-un destru capreol.
Dar ce să zic acuma de fetele române
Modeste, dar cu spirit: pe buza lor puţine
Cuvinte apar, cu toate, că ştiu cugeta mult:
Putere-aş despre ele vorbi destul, ci-n fine
Mă tem că o să cadă prepusuri peste mine…

 

Şi ce voesc eu oare? De Zlatna să vorbesc,
De Zlatna, care astăzi, cu locu-i pitoresc
Mă face atât de vesel. Aici din prisosinţă
Găseşti orice din lume, ce-ţi stă numa-n dorinţă
Vreai munţi? Oh munţi pe-aicea se află din destui!
Vreai apă? Iată, matca frumosului Ampoi!
Vreai câmpi? Grăbeşte dară pe a lui Traian Câmpie!
În scurt, Zlatna-i o lume micuţă, dar hazlie.
P-aceste late câmpuri cresc flori mirositoare
Şi fel şi fel de ierburi şi plante, ca şi care
Nici Hybla nu produce, nici Pelion vestit
De flori şi ierburi multe. Câmpia cea plăcută
E raiu întreg. Izvorul, numit în lume o dată
Apulum, n-are seamăn, atâta-i de curat!
Nămol pe a sale ţărmuri nicicând nu se aşează
Şi-i limpede pururea. Tot omul îşi ornează
Căsuţa sa cu marmur, de vrea:; eu mult iubesc
Ast ornament, căci este pe atîta de firesc,
Pe cât e şi de simplu şi fără nici o arte.
Iar peşti sunt pe aceste locuri, pe care-n mare parte
Eu nu-i cunosc, de altminteri, chiar nice nu voiesc,
Căci eu mai cu plăcere-i mănânc, decât numesc.

 

De cumva s-află n lume Naiade la isvoară
Atunci ele desigur la acest pârâu scoboară,
Aci satîrii veseli aleargă-n sus şi-n jos
Glumind cu nimfe-n taină, iar Pan cel amoros
Glumeşte cu satirii. Oh, ce tablou se-ntinde
Când steaua serii dulce pe firmament se aprinde
Şi când aruncă munţii în râu umbrele lor
Şi-n crâng cu jale cântă al paserilor cor.
Pădurea, Lisabone, din care voi în spate
Aduceţi lemne mule cu multă uşurătate,
Vă dă vânat, pe care faceţi frumoşi bani. Dar
Voi n-aveţi lipsă de a rătăci prin crânguri,
Vânând, nu, căci pe aice aleargă lupii singuri,
Mai până-n curte, dânşii prin sat vagabondează.

 

Tot dintre fiare ursul dă roată către sat,
Pe carele aice văzu-i-l prima dat.
Natura, cu tot dreptul, la Zlatna exercitează
Puterea-i de maestru. Ah, toate-s bune aici!
Departe-i oare Şardul? Aice creşte-mi pare
Un vin, care-n ţeară e cel mai bun şi care
Poeţilor, cu dreptul, aş vrea să-l recomand.
Poetul nu se cade să bea nici când
Asemeni vin, ce-mbată, căci altcum nu mai ştie
Cânta, sau dacă totuşi el cântă o poezie,
Atunci e rea şi ajunge acolo unde noi
Svârlim orice hârtie netrebnică-n gunoi.
Asemeni vin deci creşte p-aceste locuri, care
În vreme foarte scurtă îl poţi avea-n celare
Şi n-ai nimic cu planta, fiind cultivatori.
Pe aici arhitectura nu-şi află adoratori.
Precum făceau bătrânii colibi de-adăpostire
Din lodbe despicate prin icuri şi-şi făceau
Foc slab din aşchii numai: de bârne n-aveau ştire,
Nici de herăstrău şi totuşi ce fericiţi trăiau!
Pe patru furci înalte puneau lemne, pe ele
Puneau ramuri de arbori şi-n urmă rămurele,
Apoi paie şi casa era făcută: în ea,
Precum şi-n zi de astăzi un om voinic vedea,
Iar lângă el cu fală frumoasa libertate.
Noi prin arhitectură ridicăm palate
Întinse, dar în ele mii de crime locuiesc,
Mulţi-n castele nalte se îngâmfă, se fălesc,
Dar vai virtutea sfântă în aceste locuri piere.
Vezi, Roma niciodată n-a fost mai în putere
Decât atunci, când braţul şi sufletul voinic
Trăia-n colibi de paie şi nu-şi dorea nimic;
Dar sufletul în urmă corupt se pleacă:
Edifică castele şi-n purpură se-mbracă,
Se-nchide-n fortăreţe şi muri fără folos
Cărora nu poţi crede căci Marte-i furios!

 

Lăsaţi să curgă lapte şi miere-n altă parte:
Pe aicea curge aur. Un om fără de carte
Din locurile acestea adună mult metal,
În modul cel mai simplu şi cel mai natural.
El ştie să culeagă nisipul din picioare
Acel nisip ce aruncă naţiunile-n prinsoare
Decumva-i drept că se află munţi de aur pe pământ
Atunci-n astă ţeară de bună seamă sânt.
Aici se-ndătinează pământul a-şi ascunde
Comorile avute în sânul său, de unde
Cu multă diligenţă şi arte v-aţi deprins,
Afară să le scoateţi. Deja eu m-am convins,
Că însăşi mama-fire pe voi vă protejează
Şi stă-n serviţiul vostru; ea calea vi-o îndreptează
Şi-şi dezveleşte sânul cu aur şi comori,
Chiar soarele se pare cu mult mai arzători,
Decât pe alte locuri. Mereu încă iubeşte
Acest ţinut ferice, căci dânsul dăruieşte
În cantităţi enorme argintu-i viu. Ba chiar
Saturn şi Luna încă iubesc acest hotar –
Părintele din ceruri, prin mâna sa măreaţă
Ascunde prin abisuri tot ceiace-n viaţă
E neapărat de lipsă. Vedem adeseori
În lume, că o plantă destul de cunoscută
N-ajută-n medicină, dar aurul ajută.
La caz, când n-ar fi în lume loc de exploratori
De băi, atunci artistul ar trebui să piară,
Atunci n-ar fi nici faur şi nici zidar în ţeară,
Şi nici neguţătorul atuncia n-ar trăi:
Lipisi-ar multe-n lume când auru-ar lipsi.
Plugarul poate însă ferice să trăiască
Lipsit fiind de aur, căci viaţa câmpenească
Nu duce lipsă multă de acest metal dorit:
Câmpia răsplăteşte sudoarea însutit.
Ţăranul n-are lipsă de aur, căci pământul
Lucrat cu diligenţă-i întinde nutremântul.
El ară câmpul neted, nu face niciun rău
La nimeni şi-i ferice, găsind aurul său.