Fat Frumos Scanteie si Frumoasa Lumii PDF Print E-mail

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un căuaci bătrân ce trăia la o margine de sat, într-un bordei sărăcăcios. Căuaciul şi baba lui trăiau singuri, căci până la bătrâneţe bunul Dumnezeu nu i-a învrednicit să aibă copii.
Mult s-au mai rugat bătrânii să aibă un copil, care să le fie sprijin la bătrâneţe, dar degeaba.

Într-o bună zi, cum meşterea bătrânul în căuăcia lui, numai ce vade, că din bucata de fier pe care o meşterea, sare o scânteie mare şi frumoasă care se înalţă, se înalţă prin hornul de la sobă şi se preschimbă într-un flăcău mândru şi voinic.
Coborând din văzduh, voinicul s-a apropiat de căuăcie, a intrat înăuntru, a dat bineţe şi l-a întreabat pe bătrânul meşter:
- „Ce mai faci, tată ?”
Mare a fost mirarea meşterului, când a auzit astfel de vorbe. S-a apropiat de voinic şi l-a îmbrăţişat, ca pe un fiu adevărat.
Mirată a fost de bună samă şi băbuţa meşterului, când a văzut ce drag de flăcău le-a trimis bunul Dumnezeu, să le fie stâlp la bătrâneţe. Li se umplură ochii de lacrămi şi nu mai conteneau cu rugăciunile de mulţumire către Dumnezeu, Drăguţul, pentru fapta Lui.
De-atunci au început să fie fericiţi, căci flăcăul îl ajuta pe bătrân la treburile căuăciei şi gospodăria prinse a se închega.
Nu trecu însă multă vreme. Într-o zi, Făt-Frumos Scânteie, căci aşa i-au pus numele le-a grăit părinţilor săi:
- Mamă, tată, a venit vremea să plec în lume. Dragă mamă, pune-mi, rogu-te, ceva de mâncare să am pentru drum.
La auzul acestei veşti, amândoi bătrânii, cu lacrimi în ochi îl rugau să nu-i părăsească, că tare greu are să le fie fără ajutorul lui, dar Făt-Frumos, după ce le sărută mâinile la amândoi, îşi luă rămas bun, se încinse cu paloşul său năzdrăvan, luă straiţa cu merinde şi plecă.
A mers el multă vreme, a trecut prin multe ţări şi peste munţi şi peste mări, prin păduri pline de fiare din cele mai fioroase, dar curajul şi voia bună nu l-au părăsit niciodată.
După o vreme, Făt-Frumos Scânteie a ajuns la un palat mare şi frumos cum n-a mai văzut în viaţa lui. A bătut la poarta palatului, dar nimeni nu i-a răspuns.
Voind să vadă cine-i stăpânul palatului, a intrat înăuntru şi a început a se plimba prin palat. A ajuns într-o sală mare, ce avea în mijloc o masă plină cu bunătăţi, dar nimeni nu se arăta prin preajmă. După ce îmbucă câte ceva l-a prins un somn adânc, căci era foarte obosit, şi-a pus capul pe masă şi a adormi buştean.
De la o vreme s-a trezit, căci cineva umbla prin cameră făcând mare gălăgie. Era un uriaş nemaivăzut, stăpânul palatului, care se întorcea acasă şi simţea miros de om pământean. Când a dat cu ochii de Făt-Frumos l-a întreabat cu asprime:
- Cine eşti şi ce cauţi în palatul meu?
Făt-Frumos Scânteie, cu vorbe bune, i-a povestit cum a plecat el în lume să-şi caute norocul, cum a umblat până la pământurile acelea, şi cum, obosit din cale afară, a ajuns să se odihnească în palatul uriaşului.
Dacă a auzit povestea lui Făt-Frumos, uriaşul s-a lasat înduplecat şi l-a iertat. Pentru îndrăzneală însă, i-a cerut să-i facă un bine.
- Pe moşia mea, într-o pădure necălcată de picior de om, trăieşte o fată de împărat nemaivăzut de frumoasă, numită Frumoasa Lumii i-a spus uriaşul.
Aceasta a fost fermecată de o vrăjitoare şi transformată într-o turturică albă dar în anumite zile ale lunii, ea vine în poiana din mijlocul pădurii să se scalde. Se dă de trei ori peste cap şi după ce îşi lasă aripile jos, se preface într-o fată nemaivăzut de frumoasă. Dacă cineva reuşeşte să o prindă scăldându-se, vraja se rupe şi Frumoasa Lumii rămâne cu înfăţişare de om.
Auzind povestea, Făt-Frumos a plecat dis de dimineaţă să ducă la îndeplinire rugămintea uriaşului.
A ajuns în mijlocul pădurii, chiar în poiana prin care curgea părăul în care avea să se scalde fata, şi-a aflat un loc bine ascuns şi s-a pus pe aşteptat.
N-a trecut multă vreme şi s-a auzit un fâlfâit de aripi. Apoi a apărut în zbor o turturică albă, care s-a aşezat pe malul pârâului. S-a dat peste cap de trei ori, s-a prefăcut în fată şi apoi s-a aruncat în apă.
Făt-Frumos s-a furişat cu grijă până la malul apei, unde erau aripile turturicii, le-a luat şi le-a ascuns undeva în apropiere.
După ce fata s-a scăldat şi s-a jucat în apă, a ieşit la mal şi când să-şi ia aripile de zburătoare, nu le găsea nicăieri, de parcă intraseră în pământ.
Năcăjită, fata începu a se văieta şi a plânge. Văzând Făt-Frumos supărarea fetei, a ieşit din ascunziş şi i-a povesti înţelesul lui cu uriaşul.
Căutând ei bine bine unul la altul au început să se placă şi fata a plecat cu Făt-Frumos în lume. Au călătorit ei multă vreme, şi-au trecut păduri şi munţi acoperiţi de zăpezi, care nu se topeau de la un an la altul, şi ape mari, şi pustiuri ca să ajungă de la o vreme în ţara unui împărat peste măsură de ticălos.
Lor l-i s-or fost învechit hainele, li s-or fost ros păpucii şi li s-o fost gătat şi mâncarea. Ei nu ştiau sufletul împăratului şi de voie de nevoie, i-au cerut să-i primească ca argaţi la curte.
Văzând împăratul frumuseţea fetei, şi-a pus în gând să-l piardă pe Făt Frumos, ca să-i ia nevasta. Într-o dimineaţă i-a poruncit:
- „Făt-Frumos, până mâine să-mi ridici un palat cu totul şi cu totul din aur”. Întristat de o aşa poruncă, Făt-Frumos i-a povestit fetei ce poruncă a primit de la împărat, iar ea i-a spus:
– Lasă, Făt-Frumos, nu te năcăji, că până mâine împăratul va avea ce-şi doreşte.
Peste zi şi-au văzut de treburile lor prin ograda împărătească şi seara s-au culcat liniştiţi. A doua zi, la crepatul zorilor, Frumoasa Lumii a ieşit încet în curte, şi-a răsucit pe deget inelul fermecat, pe care-l avea, şi deodată a răsărit ca din pământ un palat cu totul şi cu totul de aur.
Când s-a sculat împăratul şi s-a uitat pe fereastră, când a văzut frumuseţea de palat în bătaia soarelui, a pus pe mai marele gărzilor să-i întemniţeze pe cei doi în beciurile palatului, gândindu-se că cei doi sânt numai buni să-i îndeplinească tot felul de pofte, care mai de care mai năzdrăvane.
Supărată de lipsa de omenie a împăratului, după lăsarea nopţii, când paznicii temniţei au început să moţăie prin cotloanele lor, Frumoasa Lumii, numai ce şi-a învârtit inelul pe deget şi au început să iasă ca din pământ, o mulţime de ostaşi, gata de luptă, la porunca ei.
Fata le-a dat poruncă să rupă lacătele închisorii şi să iasă afară. S-a încins o luptă pe viaţă şi pe moarte cu gărzile împărăteşti, dar nu după multă vreme, vrednicii soldaţi ai Frumoasei au înfrânt trupele împărăteşti.
Liberi ca pasărea cerului, cei doi au pornit către casa căuaciului. Mare a fost bucuria celor doi părinţi bătrâni, când şi-au văzut feciorul viu şi nevătămat, dar mai ales s-au bucurat văzându-l la braţ cu o fată aşa de frumoasă.
Bieţii bătrâni nu ştiu cum să-şi ceară iertare pentru sărăcia în care i-au găsit, dar fata plină de bunătate le-a spus că de acolo înainte viaţa lor va fi alta.
Frumoasa Lumii a făcut doar un semn şi a apărut ca din pământ palatul făcut cu totul şi cu totul din aur. Bătrânii s-au bucurat de bucuria copiilor, dar nu s-au mutat în palatul împărătesc, căci ei erau obişnuiţi cu căsuţa lor şi nu le-ar fi fost la îndemână.
Copiii au făcut o nuntă ca-n poveşti, la care au chemat o mulţime de zâne, care de care mai frumoase şi Feţi-Frumoşi, care mai de care mai viteji şi mai chipeşi şi au petrecut cu multă veselie, dacă nu cumva mai petrec şi astăzi.
Cine a ascultat, multe o-nvăţat,
Iar cine a dormit, bine s-o hodinit.

Povestea am aflat-o de la Berţia Gheorghe din Stremţ.