Baroneasa, invatatorul si scroafa PDF Print E-mail

În satul Geoagiu de Sus se păstrează amintirea luptelor sângeroase din vechime între nobili şi ţărani, dar şi amintirea unor fapte demne de urmat.
Demult, pe vremea când nobilii aveau castele şi grădini englezeşti şi duceau o viaţă plină de plăceri, trăia un învăţător sărac care avea şapte copii.
Românii trăiau, ca întotdeauna, greu. În anul acela a rânduit Dumnezeu să coboare pe pământ o iarnă straşnică.

Crăpau pietrele de ger. Învăţătorul Dragoş, căci aşa se numea, nu mai avea de mâncare pentru copii.
Ce să facă? De la cine să ceară, căci neamurile sale erau toate sărace şi lucrau pe moşia baronului. Nevasta lui l-a îndemnat:
- „Du-te la castel! Baroneasa bătrână nu cred că are suflet rău! Poate o să înţeleagă şi o să i se facă milă de noi… Poate ne va ajuta să ieşim din iarnă… Este şi ea mamă… Se roagă şi ea lui Dumnezeu… Altfel…”
S-a dus învăţătorul la castel. A sărutat mâna bătrânei şi plin de durere i-a spus necazul său. Bătrâna l-a privit cu blândeţe, l-a ascultat şi i-a spus:
- „Nu stă în puterea mea să-ţi dau bani, căci e destulă vreme de când nu mai poruncesc la castel, dar dacă crezi că-ţi este de folos, avem o scroafă bătrână. A fătat de multe ori şi ne-a fost milă să o tăiem. E tare blândă. I-am dat drumul în parcul castelului, fiindcă era bolnavă şi ne gândeam că o să moară. Toamna asta au fost multe alune. S-a îngrăşat puţin. Tai-o şi o dă de mâncare copiilor tăi, căci viaţa lor este mai importantă decât viaţa ei. O să-ţi mai dau şi nişte cucuruz pentru mămăligă. Vă veţi descurca voi… Şi dacă nu ajunge… să mai vii. Şi să vă rugaţi lui Dumnezeu şi pentru mine!”
Învăţătorul a dus acasă scroafa şi au mâncat-o, chiar dacă era puţin bătrână. A trecut cu greu iarna. Când ţi-e mereu foame timpul trece mai încet.
Primăvara între ţărani şi nobili s-au iscat neînţelegeri, căci mulţi copii au murit peste iarnă de foame. Au avut loc lupte, crime, incendii. Oamenii din amândouă taberele au trecut prin multă suferinţă, căci după ce în suflete îşi face loc durerea şi apoi ura, cu greu răzbunarea mai poate fi oprită. Oamenii au adunat în suflet atâţia ani dureri şi acum au izbucnit.
Ţăranii s-au dus la Aiud în număr mare şi au înconjurat cetatea, pentru că acolo se ascundeau nobilii, ca să scape de furia mulţimii. Se spune că au fost acte de cruzime din partea ambelor tabere. Mulţi boieri au murit în cetate de foame şi frig şi mulţi dintre ţăranii prinşi de armata formată din nobili au fost traşi în ţeapă.
Oamenii n-au uitat aceste cruzimi şi le-au transmis din generaţie în generaţie, din gură în gură, de la bunici la nepoţi, ca să le fie de învăţătură. Alături, însă, de aceste fapte dureroase, oamenii satului povestesc o faptă de mare înălţime sufletească.
Când învăţătorul Dragoş a văzut-o între prizonieri pe bătrânica de la castel, împinsă şi batjocorită de câţiva tineri ţărani, s-a dus la ei şi spre uimire lor le-a dat căte o pereche sănătoasă de palme.
- Ruşine să vă fie, că vă arătaţi vitejia luptând cu o bătrânică care nu v-a făcut nici un rău! A luat-o apoi pe bătrânică de mână şi a dus-o într-un loc liniştit, departe de zbuciumul lumii.
Aşa şi-a arătat el recunoştinţa faţă de ea, pentru că şi-a amintit de fapta ei bună făcută pentru familia lui în acea iarnă geroasă.
După ce răscoala s-a stins, mulţi dintre ţăranii care au luat parte la evenimente au fost închişi, condamnaţi la moarte sau au fugit prin munţi, pribegind lungă vreme, până când lumea şi-a regăsit liniştea şi puterea de a îndura iar.
Învăţătorul a fost şi el condamnat la închisoare. Aflând despre aceasta, bătrâna baroneasă a depus mărturie în ajutorul lui şi a fost eliberat.
Sătenii pomenesc mereu această faptă frumoasă, despre doi oameni care au reuşit să rămână buni într-o vreme plină de suferinţă şi ură. Nu trebuie decât să rămânem oameni, dar câteodată este atât de greu…

Povestea am aflat-o de la bunica mea, Repede Dorina, din satul Geoagiu de Sus.
Brădean Ştefana clasa a VII-a A